Oana Ileana Noorani 

💕My love, I don't know if I have told you before...💕

My love, I don't know if I have told you before... when the chronograph showed the exact hour of the beginning, that you are the sunrise that forgot its sunset!
I sense you like the scent of spring flowers, the exuberance of summer nights, the abundance of autumn days, the splendor of snowflakes in a peaceful winter, lively emergent,
One cycle comes to pass, another arrives, always through a turning of the year, pending movements of time that wears its continuity and infinity like a stag with a golden star on its head, superbly,
Do you know that if I had to choose between an outcast, Snow White, and a charming Snow Queen, I would find my reflection in both to be lucky enough to find the simplicity of love and impetuosity merging with power and complexity.

My love, I don't know if I have told you before, but I got lost through the polar hemispheres congruent with the apparent axis of Mother Earth, which purports to be deeply spiritual,
From there in the distance, I recollect your eyes, a metaphorical vibration of an iris and a pupil, and in the look of the eye that knows that it has known, there is the testimony that reveals the imprint of the mysteries of the eternal,
Do you remember when you asked me firmly to understand the truth of where I am from or how I appeared and then you told me imperatively: "Leave with the night and come with the light”?
Oh, yes, I will ask you: But if the night no longer happens on Earth, will the contrast and the follow-up appear, will there come after a darkness, the morning, and the light?

Iubite, nu știu dacă ți-am mai spus...

Iubite, nu știu dacă ți-am mai spus... atunci când orologiul arăta ora exactă a unui început, că tu ești răsăritul care și-a uitat apusul!

Te simt precum mireasma florilor de primăvară, exuberanța nopților de vară, o abundență a zilelor de toamnă, splendoarea fulgilor de nea care se află într-o liniștită iarnă.  

Un ciclu trece, altul vine, mereu printr-o rotație a anului, mișcări pendinte ale timpului ce-și poartă ca un cerb cu stea în frunte, continuitatea și infinitatea, 

Să știi că de ar fi s-aleg între o alungată Albă ca Zăpada și o fermecătoare Crăiasă a Zăpezii, m-aș reflecta în amândouă pentru-a avea norocul de a găsi simplitatea iubirii și impetuozitatea în contopire cu puterea și complexitatea.

Iubite, nu știu dacă ți-am mai spus, dar m-am pierdut prin emisferele polare aflate într-o congruență cu-o aparentă axă a Pământului, 

De-acolo din îndepărtări îmi amintesc de ochii tăi, de-o metaforică vibrație a unui iris și-o pupilă, iar în privirea ochiului ce știe că a cunoscut, se află mărturia care relevă amprenta tainelor eternului, 

Mai știi când mi-ai cerut concretul de-a înțelege adevărul de unde sunt sau cum am apărut și mai apoi mi-ai spus imperativ: „Pleacă cu noaptea și vino cu lumina”?

Oh, da, eu am să-ți pun o întrebare: Dar oare, dacă noaptea nu mai este pe Pământ, va apărea contrastul și urmarea, se va ivi după un întuneric, dimineața și lumina?